Sonisphere Day I II III
Sonisphere-ul a trecut neaşteptat de repede, având în vedere că înainte cu câteva zile de a începe, eram relativ sceptică doar când ma gândeam la caniculă, cozi interminabile sau la unele trupe de calitate cel puţin îndoielnică. Însă, cele trei zile petrecute la Romexpo s-au scurs cu viteza luminii, lăsând în urmă destule comentarii şi păreri împărţite (în marea lor majoritate pozitive). Spaţiul de desfăşurare mi s-a părut absolut insuficient, mai ales în cadrul ultimelor două zile, când erai obligat să te mişti ca muncitorii lui Fritz Lang din Metropolis cu aport de coate şi împinsături daca doreai să vizitezi doar o banală toaletă. În fine, aceste amănunte pot părea neimportante şi plictisitoare pentru cineva care a avut ca scop unic delectarea acustică, deci am să dau „skip” peste majoritatea părţilor negative şi voi intra direct în brânză.
Prima zi - prima trupă - Orphaned Land, am ratat-o în bună ştiinţă de cauză. Sunt familiarizată cu muzica lor atât pe CD cât şi live, deoarece i-am mai vizionat acum doi ani, la un festival din afara graniţei. Muzica prestată de trupă reprezintă un mix de Metal melodic cu multe inserţii orientalo-tradiţionale, care pe mine nu mă atrage absolut deloc. Recunosc că astfel de trupe „etnice” sunt pe val, că lumea înghite cu plăcere tot felul de remake-uri ale dansului ploii pe un background aproape Metalic, însă pe mine mă lasă absolut rece această tentativă de resuscitare a flerului compoziţional. Sunt sigură că au avut succes mare la noi şi că o se ne mai viziteze ţărişoara în viitor pentru că sunt ceruţi de public.
Mergem mai departe la Paradise Lost – o trupă care revine a treia sau a patra oară şi probabil e destul de obişnuită cu standardele de la noi. Din nefericire însă, englezii au avut parte de un sunet absolut infect. Au cântat puţin şi multe dintre piese au fost aproape inteligibile. Cu toate acestea, publicul a avut parte de hit-urile nelipsite „As I Die”, „Erased” sau „The Enemy”.
Au urmat cu surle şi trâmbiţe danezii de la Volbeat – o trupă care face parte din categoria trupelor ce se bucură de un succes mult prea mare pentru muzica pe care o prestează. Pe scenă şi-a făcut apariţia o gaşcă modernă, aranjată şi spicuită care şi-a început recitalul cu o piesă Country excesiv de amuzantă.Volbeat abordează stilul Groove care a prins cumva iţele gloriei şi agaţă constant în mrejele sale sute de trupe dornice să se facă cunoscute cât mai repede. Muzica lor este una catchy şi happy şi în ciuda faptului că au introdus şi un cover din Ally McBeal (la mişto, probabil), spectacolul oferit de ei nu mi-a transmis aproape nimic. Or fi având ei tatuaje frumoase, păr aranjat cu gel în cel mai mic detaliu şi hăinuţe care să le pună în vedere muşchii, dar asta nu-i transformă în niciun caz în artişti.
Au urmat Manowar, capii detronaţi de afiş care au avut loc pe ţeavă numai o oră. Show-ul lor mi s-a părut foarte asemănător cu cel de anul trecut prestat în cadrul B’st Fest. La fel de miştocari (vezi gluma cu Budapest) şi zgubilitici, Manowar au captat bineînţeles atenţia publicului. DeMaio a mai produs un speech în limba română (la fel ca şi anul trecut) destul de amuzant, care probabil a umflat de mândrie piepturile fanilor care-i vedeau prima oară. Manowar au dedicat, cum era şi de aşteptat, una din piesele lor regretatului Ronnie James Dio şi au aruncat în public cu CD-uri. Au cântat bineînţeles piesele lor de rezistenţă şi ar mai fi cântat poate dacă le-ar mai fi permis timpul. Câteva piese din setlist: „Kings of Metal”, „Warriors of the Wolrd United”, „Thunder in the Sky” sau „Black Wind, Fire and Steel”.
Seara s-a încheiat cu concertul de două ore a „bătrâneilor” de la Accept. Având în spate o carieră de vreo treizeci de ani, nemţii au avut un show bine pus la punct condensat într-un spectacol decent de lumini şi coregrafii clasice Heavy Metal. S-au auzit piese clasice ca „Burning”, „Balls to the Wall”, „Run if you can” sau bine cunoscutul „Metal Heart”. Mă aşteptam să-l văd pe scenă pe vocalistul Udo, dar am avut surpriza să văd că nemţii şi-au schimbat vocalul. Acest lucru nu este deloc supărător, deoarece timbrul noului vocalist seamănă la perfecţie cu cel al lui Udo. Una peste alta a fost o experienţă interesantă, dar cam prelungă pentru mine. Ar fi fost ok să cânte doar o oră, poate.
Ei, dacă am zis că aglomeraţia a fost de bun-simţ la Accept, în a doua zi am avut parte de un puhoi de spectatori (deh, Metallica) care făcea aproape imposibilă deplasarea respectuoasă şi cuviincioasă către colţurile mai „secrete” ale Romexpo-ului.
Ziua a debutat cu Viţa de Vie pe scenă, o alegere cel puţin dubioasă, din partea organizatorilor, aş putea spune, având în vedere că Adi Despot and company nu au nici în clin nici în mânecă cu The Big Four. Aşa că vom sări cu graţie peste recitalul lor (care după cum am auzit de la depărtare, nu a suferit schimbări majore) şi vom ateriza „just in time for Anthrax”. Trupa americană a venit pentru prima dată la Bucureşti, fapt pentru care au fost întâmpinaţi cum se poate mai bine de publicul euforic. Solistul lor, Joey Belladonna era într-o formă maximă, iar publicul a cântat cu el aproape tot timpul, mai ales că setlist-ul a trecut prin toată istoria trupei. Prin urmare, s-au auzit piese ca „Antisocial”, „Got the time” sau furioasa „Metal Thrashing Mad”. Concertul Anthrax a dat un start perfect zilei dedicate celor mai mari trupe Thrash din istorie.
În continuare au urcat pe scena americanii Megadeth, trupa care nu a mai aterizat pe meleagurile noastre de prin 2005. Interesant este că show-ul pare să se fi menţinut pe aceeaşi linie de plutire. Dave a aplicat aceleaşi scheme, pe care am tendinţa să cred ca şi le-a însuşit la un moment dat foarte bine şi acum îi este greu să se debaraseze de ele. Mi s-a părut totuşi mai îmbătrânit şi mai lipsit de vlagă decât data trecută, comunicarea cu publicul a lipsit aproape cu desăvârşire, însă set-listul a fost construit excelent în aşa fel încât să mulţumească publicul aţâţat. S-au cântat „In My Darkest Hour”, „She Wolf” , „Head Crusher”. La „Hangar 18” sau „Symphony of Destruction” publicul a izbucnit de sub capac (ţinut cu străşnicie deasupra capetelor lor de băieţii „simpatici” de la BGS) şi s-a dezlanţuit într-un moshpit, pe care sincer, mi-ar fi plăcut să-l evit totuşi.
Au urmat Slayer, care au fost extrem de intersanţi live, mai ales că au întârziat atât de mult să scoată capul şi pe meleagurile noastre. Deşi de acolo de unde mă aflam nu am auzit toate detaliile tehnice care se aud pe albume, acest mic amănunt parcă nici nu a mai contat, în confruntarea cu energia zdrobitoare pe care o etalează live. S-au cântat toate „hit-urile” care fuseseră atât de mult aşteptate de fanii români, de la „Jihad”, „Chemical Warfare” la „Angel of Death”, „Mandatory Suicide”, iar la biss „Raining Blood” şi „South of Heaven”. Una peste alta, un show intens, neaparat de văzut once in a life time, cel puţin, pentru orice iubitor de Metal, un show care a exorcizat într-o amărâtă de oră minţile multora. Sunt sigură ca ar fi cântat mai mult dacă le-ar fi permis organizatorii (am observat ca toate trupele s-au ţinut foarte strict de program). Ar merita ca Slayer să se întoarcă în Romania, pentru a ţine un concert ca headliner. Ţin să mai menţionez un aspect absolut enervant, mai ales la Slayer - gardul care despărţea Normal Circle de Golden Circle. Am avut la un moment dat impresia în timpul concertului că publicul „ostracizat” de la Normal Circle are de gând să năvălească peste gard şi să-l calce în picioare cu o furie reţinută prea mult timp. Adevărul este că ar fi fost frumos să se renunţe la el, cel puţin la Slayer... măcar pentru o piesă.
După momentele absolut demenţiale oferite de Slayer, a venit timpul pentru show-ul headlinerilor Metallica. Incontestabil, americanii sunt o trupă veche, care au făcut istorie şi au compus nişte materiale care au inspirat mii de trupe, însă show-ul lor de la Bucureşti mi s-a părut impersonal şi rece (dar, poate aşa or fi toate concertele lor).
N-am putut să nu remarc faptul că Hetfield a cam dat rateuri la voce sau că ne-a zis o dată sau de două ori „Budapest”. S-au cântat (la unison cu publicul aflat în extaz) piese ca „From Whom the Bell Tolls”, „Fuel”, „One”, „Master of Puppets”, „Nothing Else Matters” iar la biss au încheiat cu piesa „Seek and Destroy”. Mie mi s-a părut un show destul de anost, asta poate pentru că, cum ar spune unii „nu i-am apreciat niciodată la valorea reală” pe băieţii de la Metallica. Nu m-au impresionat prea tare nici luminile, nici efectele pirotehnice, nici artificiile. Adevărata încununare a efectelor vizuale avea să vină abia seara următoare la Rammstein...
Într-un final, The Big Four pe aceeaşi scenă a fost un vis devenit realitate pentru foarte mulţi dintre participanţi (deşi sunt aproape sigură ca mulţi au venit doar pentru Metallica). Anthrax, Megadeth şi Slayer ne-au uimit cu un show intens, cu piese bine alese, iar Metallica au ţinut mai mult trena, prestaţia lor fiind mult mai slabă decât a celor trei trupe meţionate mai sus.
După o asemenea desfăşurare de forţe, ultima zi trebuia să fie mai „cuminte”. Şi aşa a şi fost...
Ultima zi Tuborg Green Fest presented by Sonisphere Festival a fost deschisă de trupa românească Luna Amară, trupă pe care am avut plăcerea să o mai văd de câteva ori la festivalurile din ţară. Un show scurt şi la obiect, care a inclus majoritatea pieselor pentru care Luna Amară este cunoscută pe meleagurile noastre.
Au urmat englezii de la Anathema. Deşi este a patra oară când îi văd cântând live, nu pot să nu ma minunez de faptul că schimbă modul de abordare al show-ului de fiecare dată. De data aceasta au început cu un cover în forţă, a unei piese Led Zeppelin. Din păcate, show-ul plin de zvâc altădată, mi s-a parut acum lipsit de energie. Vocalul Vincent care se mula trup şi suflet pe muzică, acum dădea impresia de plictiseală şi amorţeală. Publicul la fel, zăcea debusolat şi încins de cele câteva raze de soare dogoritoare care alungaseră norii ce ne apăraseră până acum de caniculă. Au reuşit totuşi să smulgă totuşi nişte aplauze şi nişte entuziasm la "Kashmir, Deep, Closer, Lost Control, Empty, A Natural Disaster, Fragile Dreams". Era destul de evident că în cadrul unui mare festival nu poţi să ajungi să-i deguşti total pe Anathema.
După mini-showul englezilor, că altfel nu poate fi numit, a venit rândul americanilor de la Stone Sour. Nu mă pot lăuda că ştiu prea multe despre ei, poate doar că vocalul lor, Corey Taylor, a activat cândva (şi poate că încă mai activează, nu ştiu) în trupa aceea de mascaţi numită Slipknot. Aveam impresia căStone Sour sunt o prelungire firească şi mai agresivă a muzicii Slipknot, însă când colo mi-a fost dat să aud acorduri melodico-gingaşe şi piese siropoase de amor ghebos. Nu cred că o să mă apuc de ascultat Stone Sour după acest concert.
Au urmat Alice in Chains (exponenţi însemnaţi ai curentului Grunge din anii 90), o trupă după care mă dădeam în vânt acum vreo zece ani şi deşi nu mă mai pot numi fan în momentul de faţă, am simţit o oarecare nerăbdare la gândul că în sfârşit aveam să-i văd live. Bineinţeles că mi-aş fi dorit să am ocazia să-i vad în formula completă, cu vocalul Layne Staley, însă înlocuitorul William DuVall face o treabă excelentă şi a fost o supriză extrem de plăcută. Trupa a optat pentru un setlist care să conţină succese vechi şi mult aşteptate de public, dar şi piese care să le promoveze noul album. Prin urmare ne-au încântat cu: „Them Bones”, „Check My Brain”, „Would?”, „We Die Young”, „Acid Bubble”, „Lesson Learned”, „Again”, „Angry Chain” sau „Rooster”. Un concert electrizant!
Ei, şi în final, după lungi aşteptări au urcat pe scenă, în uralele publicului şi Rammstein. Ţin să mentionez că mie nu-mi place absolut deloc trupa, care se încadrează într-un mix de Pop şi Rock Industrializat foarte digerabil ce n-are nimic fantastic de oferit. Eram însă curioasă să văd cum arată un show liveRammstein, mai ales că auzisem de la anumite persoane încântate de eforturile lor creative, că în timpul apariţiilor live se întâmplă tot felul de chestii ciudate.
Recitalul lor a ţinut publicul cu sufletul la gură, fiind îmbogăţit substanţial de efectele pirotehnice monumentale, luminile şi artificiile în exces. Având în spate un decor industrial, trupa şi-a derulat apariţia live, trecând prin toate piesele care au devenit rând pe rând succese internaţionale. Prin urmare s-au auzit „Du Hast”, „Bezin”, „Ich Will”, „Ich Tu Weh”, „Pussy”, „Rammlied” şi altele asemănătoare. Show-ul Rammstein a fost mai mult unul vizual decât auditiv. Prin urmare, n-am putut să nu mă minunez de reflectoarele acelea imense care parcă „dansau” în ritmul muzicii, schimbându-şi locaţia şi aranjamentul la fiecare piesă, sau de coregrafia amuzantă a clăparului care cânta la instrument de pe o bandă de alergat.
Şi aşa a trecut Tuborg Green Fest – cu urechile ciulite şi ochii bulbucaţi spre scena acoperită de lumini. Un festival care a început să miroasă a Europa, destul de bine pus la punct (cu micii de rigoare, că, deh, atunci când e distracţie, trebuie să fie şi mici, căci românul nu se poate „distra” fără ei) pentru o primă încercare. Aş renunţa la grătarele afumate şi la „saloanele” de tatuaj temporare care mi se par de prisos. Sunt curioasă ce nume vor avea în vedere organizatorii pentru ediţia de anul viitor pentru a surclasa lineup-ul de anul acesta. Complicată misiune!
30 iunie, 2010
Senile Bael
Comunicat:
Kinetoterapeut in backstage si bucatarie speciala pentru artistii care au urcat pe scena
Tuborg Green Fest presented by Sonisphere Festival
Cel mai mare festival rock organizat vreodata in Romania a insemnat peste o saptamana de pregatiri si foarte multe solicitari din partea staff-ului trupelor care au concertat pe scena Tuborg Green Fest presented by Sonisphere Festival.
Printre solicitarile pe care organizatorii au trebuit sa le indeplineasca s-a numarat si amenajarea unui spatiu special la Romexpo in care artistii sa poata urmari meciurile din cadrul Campionatului Mondial de Fotbal. Interesul fata de fotbal s-a manifestat inclusiv in timpul recitalurilor de la Romexpo, cand solistul trupei Anathema, Vincent Cavanagh, a intrebat daca cineva din public urmareste scorul meciului Germania – Anglia, in desfasurare pe timpul concertului sustinut in Bucuresti.
Confortul fizic al artistilor si al personalului de productie a fost sub permanenta supraveghere a unui kinetoterapeut care a stat la dispozitia acestora pentru momente de relaxare pe parcursul celor 3 zile de festival.
In plus, artistii si echipele de productie au avut acces la o bucatarie special amenajata pentru eveniment, cu personal adus din Germania.
Festivalul a presupus un adevarat arsenal „metal”: o scena de peste 1500 metri patrati si 150 de tone, sunet si lumini de ultima generatie, insotite de efecte pirotehnice care au incantat cele peste 85.000 de persoane care au luat parte la cea mai mare desfasurare de forte Romania.
Organizat in perioada 25-27 iunie, Tuborg Green Fest presented by Sonisphere Festival a reunit pe aceeasi scena 15 trupe de referinta ale genului rock, printre care si The Big Four (Anthrax, Megadeth, Slayer si Metallica), Manowar, Accept, Anathema, Alice in Chains sau Rammstein.
Berea buna si rockul merg bine impreuna, si de data aceasta dovedindu-se o formula de succes, pe parcursul celor 3 zile de festival fiind consumate peste 180.000 de pahare de bere. Participantii la cel mai mare eveniment rock al anului in Romania au avut la dispozitie, alaturi de bere Tuborg, un adevarat Beer Hall of Fame, cu 10 sortimente de beri internationale, consumate de milioane de oameni in toata lumea: Carlsberg Elephant, Carlsberg Black Gold, Carlsberg Special Brew, Carlsberg Freeze, Jacobsen Brown Ale, Kilkenny, Guinness, Tuborg Tropical, Carlsberg si Holsten Weizen.
Tuborg Green Fest 2010 presented by Sonisphere Festival este un eveniment organizat de East European Concert si Marcel Avram, in asociere cu D&D East Entertainment.
.
